Despre placerea de a iubi

Omul in inocenta lui iubeste. Iubeste asa cum numai cele vazute si nevazute pot iubi. Omul iubeste cunoasterea de sine, cunoaste  prin cuvintele celui de langa de el si raspunde in acord cu sunetele celor doi.

Unii atribuie iubirii si pura placere a celulelor de a se simti bine, de a se bucura de ideea ca vor da nastere unui nou organism-uneori. E o placere ce poate fi inlocuita si simtita aproape la fel si-n lipsa actului propriu-zis si se exprima prin cele mai frumoase si inventive cuvinte, prin rasul firesc si zglobiu si prin puterea creatoare ce se gasesc in fiecare om aproape la fel.

Omul in inocenta lui vrea doar sa iubeasca. Sa iubeasca placerea de a fi, sa iubeasca pe ceilalti aproape ca pe el, sa iubeasca omul in simplitatea creatiei sale-asa cum numai natura o poate intelege.
Zambetul, frachetea, candoarea si dezinvoltura ce-l caracterizeaza, ii ofera omului posibilitatea de a redescoperi placerea in fiecare particula ce nu-i apartine, de a se regasi si accepta similitutidinea din omul de langa el. Si uneori doar asta vrea. Asa crede ca iubeste, asa defineste iubirea.
Tocmai ideea ca nu-i singur ii confera comfortul de a trai miracol vietii si al naturii toate. Poate doar asta-i iubirea, placerea de a trai nepatat de ideea de procreare.